Acasa!!!!

Si zic; e tare bine acasa!!... pentru cei care nu au plecat niciodata in afara la munca vad implinirea la cei care traiesc departe de tara lor, crezand ca implinirea adevarata sunt cele cateva sute de euro castigate in plus, fara sa realizeze cat de greu sunt castigati acei bani, si aici vreau sa explic ce inteleg prin greu, nu munca in sine pt ca aia e aceiasi oriunde , ci faptul ca nu esti in tara ta in casa ta, sa stai cu chirie mereu preocupat sa nu vina prea multa lume la tine in vizita sa nu se supere proprietarul , sau daca nu iti permiti o locuinta a ta si stai la comun aveti idee cum e sa iti astepti randul la baie sau la bucatarie sa ti gatesti ceva dupa o zi de munca?!!....

Si ajung din nou la afirmatia initiala... E TARE BINE ACASA.... Nu uitati ca adevarati fericiti sunteti voi cei care stai in tara voastra in casa voastra, nu cele cateva sute de euro pe care cei plecati ii castiga... eu pentru prima data in 10 ani am stat suficient de mult acasa incat sa-mi pot planta flori, nu exista bucurie mai mare decat sa ma trezesc si sa ma bucur de ele, de casa mea, rodul muncii mele... Si pot afirma ca adevarata viata e aici, in casa mea, in tara mea, printre oamenii care ma iubesc!!!!.....

Ce valoare au principiile intr-o lume a compromisurilor?!

Traim intr-o epoca a compromisurilor. Asa se spune. Mai mult. Toata lumea ne indeamna la compromisuri : politicieni, oameni de cultura, vedete. Ni se spune ca numai boii sunt consecventi. Ca principiile nu tin de foame si ca intr-o lume fara reguli, nu castiga sigur cel ce incearca sa respecte vreuna. Ce nu ni se spune niciodata e ca un compromis se raporteaza strict la tine si nu la reguli exterioare tie, impuse de societate. Si, prin urmare, un compromis e o negare a propriei fiinte. Ca sa te negi, trebuie intai sa stii cine esti. Si trebuie sa descoperi lucrurile acelea in care crezi, in jurul carora orbiteaza viata ta interioara, lucrurile acelea fara de care drumurile pe care mergi nu sunt ale tale. Exista oameni care nu fac compromisuri ? Exista, oare, oameni care se pot recunoaste in fiecare clipa in oglinda ? A caror viata e calauzita de un unic si drept fir al Ariadnei ? Nu stiu. Dar sunt convinsa ca cei mai multi dintre noi am trait acele momente in care viata, oamenii sau propria incapacitate de a lupta ne pun in fata unei dileme. Respectarea cu orice riscuri a ceea ce pana atunci fusese o valoare adanc incastrata in structura noastra de rezistenta sau renuntarea la ea pentru a putea merge mai departe sau pentru ca, pur si simplu, sa ne fie un superficial “mai bine”. Te framanti si asisti, ca anesteziat, cum decizia ti se strecoara pe langa vointa. E ca atunci cand simti cum ochii ti se-nchid si n-ai vrea sa dormi dar pleoapele se-ncapataneaza sa se plece. Si-ti spui dar, in fond, de ce nu ? Doar pentru cateva secunde. Si adormi impacat cu gandul ca te-ai impotrivit din toate puterile, ca ai facut totul pentru a rezista somnului. Si, mai ales, ca infrangerea ta nu e, de fapt, decat un armistitiu facut cu tine insuti, in aceasta lupta supraomeneasca. Intotdeauna avem justificari solide pentru orice compromis facut. Compromisul nu e un act spontan, facut intr-o clipa de pierdere temporara a capacitatilor mentale. Intai ne pregatim terenul. Trebuie mai intai sa ne convingem singuri ca nu se poate altfel. Ca este singura solutie viabila la problema aparuta. Apoi, pe masura ce ne convingem de necesitatea compromisului, ajungem sa ne obisnuim cu ideea si sa nu ni se mai para nici macar o abdicare de la valorile pana mai ieri sfinte. Odata resemnati, incepem sa ne reconstruim universul fara acea valoare, fara acel principiu pe care ne pregatim sa-l incalcam. Si, printr-un proces miraculos, ajungem, la un moment dat, sa ne intrebam la ce ne-o fi trebuit valoarea sau principiul respectiv, ca lumea arata la fel si dupa ce le-am abandonat noi. Apoi, odata facut, compromisul devine o parte din noi. Ne pregatim sa-l aparam in fata celorlalti asa cum facem cu lucrurile in care credem. O lupta din care trebuie sa iesim invingatori. Altfel, vom fi nevoiti s-o luam de la capat cu justificarile. Dar, intre timp, vom fi facut compromisul. Iar un compromis atrage dupa sine alte compromisuri. Odata abandonat un principiu, se clatina toate celelalte. Asta in cazul in care scara noastra de valori nu era o adunatura de idei culese de la altii sau ingurgitate mecanic odata cu laptele matern. Chiar daca nu realizam, nimic nu mai e la fel ca inainte. Am renuntat la o parte din noi si ea trebuie inlocuita. In fond, un compromis nu e un compromis decat atat timp cat noi il consideram ca atare. Daca reusim sa ne convingem ca avem nevoie de el ca de aer, ca viata noastra depinde de asta, ca nu putem merge mai departe fara sa abdicam de la valorile noastre, compromisul devine o necesitate. Totul e intre mine si mine. Si cum eu sunt cel care a stabilit scara de valori, tot eu sunt cel ce-o pot modifica, in functie de circumstante. In timp, voi capata chiar o dexteritate remarcabila in a schimba prioritatile intre ele si de a transforma fiecare valoare renegata intr-un castig personal. Ba chiar putem deveni mandri de abilitatile noastre de a ne adapta. Putem fi admirati pentru usurinta cu care schimbam macazele, trecand de pe o linie moarta pe una viabila, renuntand la cateva principii. Nu asta inseamna reusita in viata ? Sa te poti adapta rapid, sa iei decizii in situatii limita, fara sentimentalisme si procese de constiinta. Toata lumea ii apreciaza pe invingatori. Nu-i intreaba nimeni cate valori au aruncat din nacela pentru ca balonul lor sa zboare. Si-apoi, de ce ar face-o ? Nu castigi un razboi numarandu-ti mortii. Rareori omul a reusit sa se puna de acord cu constiinta sa. Accesoriu nesolicitat dar costisitor al statutului nostru uman, constiinta reuseste, de cele mai multe ori, sa se afle in conflict mocnit cu posesorul. Si nimeni nu vrea sa se afle intr-o stare conflictuala permanenta. Iar cel mai simplu mod de a evita confruntarea obositoare cu constiinta este sa renunti la principii si valori. N-ai principii, nu ai ce sa-ncalci. N-ai valori in care sa crezi, nu ai ce sa tradezi. Mai mult, un om care decide ca n-are principii, se considera un om liber, neingradit. Poate face ce-i trece prin cap sau ce-i spune inima fara sa se preocupe de incompatibilitati stresante. E, oare, o solutie ? Nu ! Pentru ca orice om e definit de lucrurile in care crede. Fiecare om are tot atata valoare ca si lucrurile pentru care e dispus sa lupte pana la capat. In primul rand cu el insusi.

Nu inceta sa visezi!!

A înceta să visezi e ca şi cum ai înceta să dai din mîini şi din picioare cînd te afli în apă adîncă. Te scufunzi! Te îneci în realitate, în apele lumii. Ca să nu te îneci de tot, la un moment dat începi să dai din nou din mîini şi din picioare. Visezi cît să ajungi din nou la suprafaţă, să tragi o gură de aer. Şi apoi iarăşi zici că visele sînt copilăreşti că este imposibil să le atingi şi iar te scufunzi în realitate şi o blamezi că nu te ajută să-ţi împlineşti visele. Şi uite aşa trec zilele noastre, numai că nu acesta este echilibrul pe care ni-l dorim dintre vis şi realitate. Acesta este echilibrul care te ajută să supravieţuieşti, nu să TRĂIEŞTI! Visele noastre nu trebuie doar să ne aducă din cînd în cînd la suprafaţă ca să mai tragem o gură de aer şi apoi să ne scufundăm iar în apele tulburi şi reci ale limitărilor de tot felul. Visele noastre trebuie să ne facă să zburăm. Este necesar să avem mereu cel puţin un vis în care să credem cu tărie. Un vis nu se împlineşte decat dacă acţionezi în direcţia împlinirii lui. Un vis se împlineşte de obicei pe căi neştiute şi negîndite. Singura condiţie este să nu încetezi să crezi în visul tău. Zi de zi, clipă de clipă să ai convingerea că visul se va împlini. Să nu-ţi spui niciodată că este ceva imposibil că este prea mult. Crede neîncetat în visul tău, iar în rest caută să pluteşti pe apele realităţii cu măiestrie şi eficienţă, fiind convins că la un moment dat realitatea va fi ceea ce acum doar visezi. Am trăi cu toţii într-o lume mai bună dacă am visa cu toţii o lume mai bună. O lume a omeniei, a compasiunii, a puterii iubirii şi nu a iubirii de putere.

Niciodata nu e prea tarziu sa traiesti viata pe care ti-o doresti.... insa nu exista o viata perfecta!!

Toti ne dorim o viata perfecta, insa viata ideala este doar un vis, putem doar sa speram la asa ceva. Timpul este un dar oferit de viata. Din cauza ca il avem zi de zi, el a devenit ceva banal. Incearca doar sa-ti imaginezi viata perfecta, si apoi incet, incet incearca sa iei destinul in mainile tale.

Fiecare realizare te aduce mai aproape de o viata de care poti sa fii mandru si in care poti sa fii fericit.

Fiecare are conceptia lui de a fi fericit. Unii gasesc fericirea (implinirea) in sporturi, altii in carti, altii in iubire, fiecare are un drum al sau. Depinde de voi sa nu ezitati si sa spuneti ca : “O sa am timp alta data …”

Timpul trece este inevitabil. Din ce in ce mai greu realizam ce avem si ce nu. Suntem din ce in ce mai preocupati de ziua de maine si de viitor. Nu ne mai oprim din rutina sa realizam ca avem cel mai frumos dar de la Dumnezeu : viata. Exista sentimente puternice : iubirea, prietenia, mandria de a fi cineva sau de a face ceva important in viata care ne fac sa iesim din normalitatea zilnica. Traieste prezentul ca si cum nu ar exista o zi de maine. Ce ai face daca ai stii ca pentru tine se va termina totul maine sau altfel spus ce te face cu adevarat implinit in aceasta viata. Amintirile se afla in mintea noastra, iar trairile in sufletul nostru, oricat de frumoase sau neplacute ar fi. Viata aduce in fiecare zi lucruri noi si nici o zi nu poate sa fie adusa inapoi.Cand ai dat ultima data o paine unui batran de pe strada si sa te bucuri ca are si el ce manca ? Daca ai posibilitatea ajuta oamenii care au nevoie, asa cum poti tu : printr-un gest de marinimie, printr-o vorba buna, o incurajare, poate doar un zambet. Fiecare are nevoie de un zambet in plus. Se petrec atatea cazuri nefericite in jurul nostru. Vedem la televizor (din ce in ce mai mult la stiri) cum mor oameni, accidente, crime si deja nu mai este o noutate. Am acceptat ca realitatea nu e toata in roz si nici nu ar putea sa fie. Bineinteles ca nu exista o lume doar cu bine in ea (poate doar imaginara) ; SAU poate doar 99% perfecta.

Oamenii, mici sau mari, au nevoie de siguranta. Si o gasesc in parinti, in prieteni, in bani, in forta sau sporturi, in iubire sau (majoritatea) in Dumnezeu.Ce n-ar da unii oameni sa aiba macar pentru inca o zi pe cei dragi care nu mai sunt acum cu ei , ce n-ar da unii oameni pentru a avea dragostea altcuiva , ce n-ar da omul pentru a nu muri , ce n-ar da omul pentru ca sa-si salveze sufletul , ce n-ar da un orman sa aiba parinti ?Lucrurile materiale conteaza doar aici pe Pamant, dar ar fi absurd sa spun ca banii chiar nu conteaza deloc. Conteaza sa poti avea un trai decent, sa ai ce sa mananci, lucruri esentiale pentru viata. Spun doar ca nu trebuie sa-ti faci un tel din a avea bani si sa-ti dedici absolut toata viata si tot timpul pentru acest lucru. Sa nu realizezi prea tarziu ca nu te vei putea bucura de ei. Cand esti suparat pe viata poti spune macar una din urmatoarele propozitii : multumesc ca sunt sanatos, multumesc ca sunt iubit, multumesc ca am ce sa mananc si beau, multumesc ca am prieteni, multumesc ca am parinti sau cineva care tine la mine, multumesc ca inca sunt in viata.Adevarul e ca viata este prea scurta si de aceea savureaz-o pe toata pana la ultima secunda. Incercati sa traiti viata cu un scop, sa fiti liberi, impacati cu Dumnezeu si cu voi insiva. Depinde de voi sa nu credeti ca e prea tarziu …

Nu lasa pe nimeni să îţi judece visele!

Nu lasa pe nimeni să îţi judece visele, sunt visele tale, nu ale lor.Scoate-le de la naftalina, scutură-le de praf şi indeplinesteti-le.Sunt visele tale nu ale lor! Am învăţat la oră de matematică că fiecare problemă are o soluţie, o rezolvare, iar dacă rezultatul este zero, asta nu înseamnă că problemă nu are o soluţie. Cine eşti tu să îmi spui că nu-i aşa? Problemele pot fi rezolvate. Iar dacă ai ajuns şi tu inpunctul zero, gândeşte-te la el ca la un nou început. Aruncă noroiul de pe tine, debarasează-te de orice amintire din trecut care îţi face rău!Nu te mai gândi la ceea ce te va face să suferi. Doar n-o să rămâi jos aşteptând vre-o mână de ajutor, care nu se ştie dacă o să vină. Ridica-te singur , că poţi. Dacă ei pot tu de ce nu ai putea? Ce au ei în plus faţă de tine? Nimic! Deci ce mai aştepţi? O iei de la capăt!Orice sfârşit are un nou început!Toţi suntem buni la ceva! Trebuie doar să găseşti acel ceva! Adu-ţi aminte că mai există şi: "Vreau", "pot", "o să reuşesc"! Încă îţi plângi de milă? Ce crezi că rezolvi dacă faci asta?La ce te ajută?Cu ochii în lacrimi nu poţi să mai vezi cerul! Nu, nu o să mai plângi şi în nici un caz cu lacrimi de sânge, ai un viitor în faţă!Şi sunt sigură că o să-i poţi face faţă! Atunci când nu mai ştii ce să faci, o să zâmbeşti, e singurul lucru care ţi-a mai rămas şi pentru care nimeni nu îţi cere bani! Atunci când nu mai ai nici o soluţie visează, e singurul lucru ce nu se impozitează! Atunci când nu mai ştii ce să faci, speră, solututia nu va întârzia să apăra! Visează, trăieşte şi zâmbeşte!Viaţă e făcută pentru cel ce iubeşte! Totul se rezumă la tine şi la tot ce iubeşti tu!

O lume de vorbe goale !!!

 Una din binecuvantarile (devenita blestem) primite odata cu nasterea noastra este minunea de a nu ne putea fi cunoscute gandurile.De-aici tragedia: nu conteaza ce gandesti, important e sa se priceapa gura sa salveze situatia cand nu gandesti frumos, sau nu iti permiti sa te expui!Am ajuns la performanta de a ne ascunde in spatele cuvintelor si dragostea si ura. Credem ca adevarul raneste asa ca luam un compliment, ii dam niste haine cu 4 masuri mai mari si ti-l servim. Adevarul ti-l strecuram ironic in gluma la momentul potrivit. Cu tensiunea ridicata la cote maxime, inca avem puterea sa zambim si sa spunem "nicio problema" cand de fapt am vrea sa te strangem de gat, si nu de drag! Pe masura ce crestem, se dezvolta si simtul prefacatoriei, al exprimarii in cuvinte cu nenumarate intelesuri cu ajutorul carora putem sa ne sustragem cand suntem prinsi la colt de vreo minte agera. Ironia devine elevata, simtul umorului capata valente batjocoritoare pe ici pe colo si fereasca sfintii sa intri in "gura" unui om "cultivat": te farama in bucatele mici, folosind cuvinte alese cu grija si pe cand tu inca digeri, el/ea au si disparut, savurandu-si satisfacuti desteptaciunea.Dintre toate durerile secolului (si nu-s putine) una crunta este singuratatea pe care o suporti pana la moarte daca trebuie, dar nu cumva sa spui cuiva ca simti ceva pentru el/ea, ca-ti pasa ca traieste pe aceeasi lume cu tine, in acelasi timp. N-avem timp sa mai cautam omul din spatele cuvintelor, si nici pe noi nu ne mai intreaba nimeni ce mai visam, ce mai iubim…Am devenit experti in jocul asta nebun. Trecem unii pe langa altii, ne privim, ne mirosim, ne admiram (in taina!) si ne vedem de viata mai departe. Nu deschidem gura decat pentru critica daca este cazul. Daca nu vrem nici sa criticam, ne vedem de treaba. Ne uscam cuminti.Nici vorba nu ne mai e vorba. Avem pentru fiecare persoana in parte vorbe croite pe masura. Pe masura interesului urmarit. Pe unul il repezim, pe altul il magulim. Unuia ne adresam cu formule de politete dar nu-i nicio urma de respect in spatele cuvintelor, altuia ii spunem ce nu i-am spune daca ar scrie pe el functia.M-as intoarce inapoi in copilarie unde nu stiam insemnatatea cuvintelor: ofiter, primar, judecator, senator, general, ministru. Pe vremea aceea toti erau oameni! Unde-i timpul acela cand nu stiam sa gandesc prea mult si ma exprimam asa cum simteam, pentru ca simteam? Azi imi impun si sa nu simt nu doar sa nu spun. Ne caram dupa noi toate durerile care ne-au atins vreodata si din cand in cand mai scoatem cate una, doar pentru a o compara cu alta a altcuiva, dupa care sa concluzionam ca intr-adevar, nimeni nu a mai trait asa ceva vreodata in afara de noi. Ne intretinem ranile, zgarmam in ele zilnic, nu cumva sa se vindece si sa nu mai avem parte nici macar de compatimirea noastra, dar le acoperim cu haine de gala, lungi, frumoase. Nimeni nu arata mai bine pe-afara. Muncim, zambim, vorbim, glumim ca sa lasam impresia ca suntem senini si curati si vai de cel care ar indrazni sa ne ridice un colt de palton sa se uite mai bine pe dinauntru, ca il intepam de nu se mai atinge de noi in veci.  Am devenit nuci. Ne purtam inimile invelite intr-o coaja groasa, nu cumva sa ni le atinga cineva. Dezavantajul este ca nucile nu primesc nimic din mediul exterior. Nu se pot apropia unele de altele, nu se incalzesc una pe alta, nu se imbratiseaza. Poate ca miezul este bun, dar cine nu are chef sau timp sa sparga coaja, mananca alune! Iar nucile, cu timpul… seaca. Dezavantajul cel mai mare este ca o nuca nu poate indeparta coaja altei nuci, oricat ar incerca! O mana da.De unde invatam cum sa redevenim oameni simpli, fara replici atent mestesugite si fara glume cu tinta directa? Cine ne da jos din spate desaga cu amintiri care ne cocoseaza si cine ne scoate de pe noi cojoacele pe care le purtam unul peste altul desi ne sufocam de cald? Mai ales, cine mai asterne un sarut peste genunchii zdrentuiti, peste coatele strivite si peste inima franta… ca sa treaca? Mai exista maini care stiu sa mangaie bland si ochi care stiu sa priveasca in suflet si sa vada picatura de aur din gunoi?